Acceptarea si respectul de sine

Ani la rand m-am luptat cu felul in care aratam. Propriul meu corp devenise cel mai mare dusman al meu. Il tratam urat, il subapreciam si cateodata il uram. Il consideram vinovat pentru propriile mele nemultumiri si neputinte. Asteptam sa se transforme in ceea ce eu voiam, dar fara niciun efort din partea mea. Il subalimentam, il privam de somn si activitate fizica, de nutrienti, minerale si vitamine si il puneam sa care angoasa emotionala in care ma aflam. 15 ani m-am luptat cu el. L-am considerat vinovat pentru esecurile mele, pentru lipsa mea de incredere si pentru toate problemele medicale pe care le-am avut.

In tot acest timp, in care l-am disconsiderat si l-am injosit, el a continuat sa se lupte pentru mine.

La un moment dat mi s-a spus ca sunt suspecta de TBC, apoi de cancer la plamani. Nu era nici una, nici alta. Era un amarat de os de peste pe care-l inghitisem copil fiind si care intrase pe caile aeriene, plasandu-se in plaman. Mi l-au scos, alaturi de lobul drept. Intre timp, corpul meu a avut grija sa regenereze plamanul drept ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Acum, tot ce a ramas este o cicatrice mare, pe care am vrut s-o acopar printr-un tatuaj, pentru a nu atrage privirile, intrebarile si mila oamenilor. Mi-am dat seama insa ca victoria in viata nu trebuie acoperita. Am supravietuit cand sansele erau impotriva mea iar acest lucru nu reprezinta in niciun caz o rusine. Acum imi port cicatricea cu mandrie.

Acum cativa ani mi s-a spus ca am contactat virusul (hepatitei) C. Din start mi s-a spus ca daca am anticorpii in sange, inseamna ca automat am si hepatita C. Dupa cateva saptamani de asteptare dupa rezultatele testelor, mi s-a spus ca, printr-o minune, corpul meu a reusit sa se vindece singur, ramanand in urma doar anticorpii, martori ai infectiei trecute. De atunci imi repet anual analizele pentru a ma convinge ca nu a fost doar un vis frumos. Dar sunt bine. Corpul meu a avut grija de asta.

Apoi, dupa ani de postura proasta si activitate fizica minima, mi s-a spus ca cele 2 regiuni ale spatelui (lombara si cervicala) beneficiaza de niste minunate deshidratari ale discurilor si inflamatii zonale. Mi s-a recomandat gimnastica medicala zilnica pentru tot restul vietii, medicamente si daca situatia progreseaza, operatie. Initial am suferit o adevarata trauma la gandul ca trebuie sa depun atat de mult efort: sa ma misc mai mult, sa transpir, sa fac febra musculara. Dar in cele din urma am realizat ca exact de asta avea nevoie spatele si implicit corpul meu. Am renuntat de mult la medicamente si nu fac in fiecare zi gimnastica medicala. Mi-am diversificat activitatile fizice astfel incat sa-mi ofer cat mai multe beneficii fara a ma extenua sau accidenta. Si sunt bine, foarte bine chiar. Cu fiecare zi care trece corpul meu devine mai puternic. Mai rapid, mai mobil, mai multumit …

Dupa 15 ani am invatat sa imi apreciez corpul si tot ceea ce a facut pentru mine. In ciuda neglijarii, m-a sustinut si m-a ajutat sa devin persoana care sunt astazi. Iar acum este randul meu sa-i ofer, intr-un tarziu, tot ceea ce are nevoie. Acum suntem 1, functionam ca 1 si luam decizii ca 1. Acum imi ascult corpul si il respect. De fiecare data cand gresesc, primesc semnale de alarma, pe care inainte nu stiam cum sa le interpretez.

Imi place de corpul meu. Cu toate vergeturile, cicatricile si zonele netonifiate pe care nu le puteam suporta inainte. Corpul meu este cel mai bun martor al vietii mele. El imi permite sa fac ceea ce imi doresc si ma ajuta atunci cand cred ca nu mai pot continua. No more self hating.

Declaratie de independenta

Acum 2 zile am renuntat la job. Nu, nu mi-am gasit un alt loc de munca – mai bine platit, cu mai multe oportunitati, in strainatate sau la o companie multinationala de succes. Nu, nu am fost data afara si fortata sa-mi scriu demisia pentru a pleca cu ultima farama de demnitate. Nu, nu am castigat la Loto si nici n-a dat vreo mostenire colosala peste mine.

Si atunci …?, m-ar intreba unii. Ce ai patit …? De ce ai plecat …?

Ei bine, pentru ca m-am saturat! Sa muncesc pentru altii (cand o pot face pentru mine), sa ma simt sufocata de politici, proceduri si oameni cu putere de decizie care cred ca iau deciziile corecte, de ore peste program si motivatie 0, de salariul care nu este pe masura muncii si de oamenii care coboara capul atunci cand vorbeste „conducerea”.  Da, am renuntat la siguranta pentru libertate.

Si … banii?, ar intreba altii ingrijorati. Cum te vei descurca …?, ar intreba ei cu o ingrijorare si panica sincera, in timp ce m-ar privi ca pe o nebuna.

Pai, ce sa zic, nu-mi va fi foarte usor la inceput, dar toate la timpul lor. Nu e cazul nici sa trageti concluzii pripite: nu traiesc pe strazi, flamanda si infrigurata, fara niciun ban in buzunar. Totul a decurs conform planului (care a intrat intr-adevar in vigoare mai devreme cu 2 luni). Daca toata viata am muncit pentru altii, de ce n-as putea-o face in continuare, dar pentru mine? Da, exista riscuri, dar cineva imi tot spune ca atunci cand incerci si incerci, si continui sa incerci chiar daca mai dai si rateuri, pana la urma vei reusi. Atunci cand planifici si nu lasi lucrurile la voia intamplarii, cand obtii controlul asupra a ceea ce ai planificat si duci la bun sfarsit ceea ce ti-ai propus, numai atunci poti spune ca mergi inainte (preferabil fara sa te uiti inapoi decat ca sa inveti din greseli, nu ca sa dramatizezi).

Asadar, voi lucra de acum inainte pentru mine – in cadrul propriului start-up. Din fericire, am alaturi de mine persoane care ma sprijina si ma sustin si pe care stiu ca ma pot baza. Pentru ei si, in primul rand, pentru mine, voi face lucrurile altfel. Voi incerca sa traiesc si sa muncesc altfel. Nu intr-un sistem asupra caruia nu am control si fara de care nu as putea supravietuii daca as ramane cu aceleasi conceptii. Ma consider norocoasa pentru ca imi pot permite aceasta optiune, de a lucra pentru mine/noi (1 + 1 = 2), si ma bucur ca am in jur persoane care au incredere in mine si in viziunea mea si care imi ofera sprijinul lor.

Asa ca, imi urez mult succes!

P.S. Daca tot 1+1=2, atunci sa fie si ALL OF ME – JOHN LEGEND, pentru cealalta jumatate a lui 2.

Canapea pentru 2 maidanezi

Iata ca am vazut-o si pe asta: 2 caini maidanezi si-au creat propria canapea 🙂

O fi fost din cauza frigului? Sau pur si simplu e noua metoda de marcare a teritoriului?

Caini maidanezi pe o masina

Caini maidanezi pe o masina

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tradarea, inchisoarea iertarii

As vrea sa pot ierta. Sa intorc celalalt obraz si sa astept urmatoarea lovitura. Sa accept tradarea, s-o iert si s-o uit. Dar nu cred ca pot. Nu cred ca sunt o persoana atat de buna incat sa trec peste asa ceva, mai ales cu zambetul pe buze. Desi mi-o doresc … spre binele si linistea mea. Dar stiu ca nu pot. Si atunci ce ramane de facut …?!

Acum cativa ani, in goana mea nebuna de a citi cat mai mult, m-am lovit de o afirmatie care m-a ajutat de-a lungul timpului foarte mult in situatiile dificile: „Si maine este o noua zi” (Pe aripile vantului – Margaret Mitchell). Intotdeauna cand m-am simtit rau am sperat ca ziua ce urma o sa fie o zi mai buna. Am luptat ca sa o fac mai buna. Asta pentru ca mereu am crezut ca destinul ti-l faci singur, prin alegerile facute.

Iata insa ca raza mea de speranta paleste in fata Tradarii. Lasand la o parte durerea pe care o simti atunci cand pierzi pe cineva drag, nu cred ca mai exista alt sentiment la fel de apasator precum cel de tradare si abandon. Sa fii tradat de persoana de la care niciodata nu te-ai fi asteptat la asa ceva, persoana pe care o iubeai si in care aveai incredere, sa-ti fie intors spatele fara cea mai mica parere de rau, este ceva ce nu as dori nimanui.

Cred insa ca timpul vindeca si cele mai adanci rani. Sper ca intr-o zi sa pot spune cu tot sufletul „Te-am iertat” …

Tehnologia – Bat-o vina!

Vizionand clipul de mai jos nu mi-a venit sa cred in ce hal au ajuns unii oameni din cauza tehnologiei … Cum se poate ca la o melodie ritmata, cantata de nimeni altul decat Justin (unul dintre cei mai buni performeri din punctul meu de vedere) nimeni sa nu cante sau sa danseze, sau cel putin (daca ma astept la prea multe) sa aplaude?! Si totul doar ca sa poata filma cu telefonul mobil …

Nu cred ca am vazut vreodata vreun public atat de prost. Oare chiar e mai important sa stai rastignit cu o mana in sus ca sa fii sigur ca prinzi momentul decat sa te distrezi, sa simti muzica si sa-i arati artistului care canta pentru tine respectul si admiratia cuvenita …? Asta cu atat mai mult cu cat videoclipul, fiind filmat in cadrul emisiunii Jimmy Kimmel, ar fi fost sigur incarcat pe YouTube.

Dar se pare ca pentru unii e mai important sa poata dovedi ca l-au vazut pe Justin cantand decat sa se simta bine …

Trist …

Redescoperire

Ieri am avut o revelatie. Una nu foarte placuta, dar suficient de puternica incat sa ma indemne la actiune.

Acum un an si un pic am descoperit cu uimire ca atunci cand rad prea mult trebuie sa-mi dreg vocea foarte des si uneori incep chiar sa tusesc. Ciudat, nu? Am investigat chestiunea si se pare ca nu ar fi nimic in neregula cu mine, poate doar niste bronhii mai fitzoase care reactioneaza asa la ras.

Ei bine, revenind la povestea mea, ieri, dupa o doza serioasa de ras si aproape si de tusit, am realizat ca nu am mai patit asta (ca nu am mai ras cu atata pofta ) de cel putin anul trecut. Si mi-am dat seama ca nu este in regula. Ca am pierdut o parte din mine pe care trebuie s-o regasesc. Prin zambete si ras. Si acum stau si ma intreb ce altceva am mai uitat sa fac, sa spun, sa incerc …

Ne ingropam in probleme, neajunsuri, nevoi nesatisfacute si dorinte idealiste pana uitam ceea ce suntem. Cand de fapt, totul ar trebui sa fie atat de simplu …

Si ca sa termin postarea pe un ton mai optimist, iata si o melodie care pe mine, nu stiu de ce, dar ma inveseleste teribil 🙂

 

Chicken McNuggets la microscop

Daca v-ati intrebat vreodata cum arata carnea de la McDonalds la microscop (cine se intreaba asta?!) iata ca a aparut si raspunsul:

Si daca nu v-ati saturat de SF-ul de mai sus, incercati si video-ul de mai jos:

Toane Raw

O reteta raw pe zi

The Fierce Banana

Boring monkeys should fear me!

Ligia Pop

Autor, Raw Chef, Consultant Nutriție

someoneDIDthis

If you do something do it properly or don't

Tamboi's Blog

Just another WordPress.com site

Ink4thought

Life's journeys

DIYro: Fă-o chiar tu!

DIY în limba română

JOS GATITUL

clorofila cu lamaie